Helicostop, 63 caps

SFATURI PRACTICE DE DIETĂ ŞI STIL DE VIAŢĂ: Pe durata curei vă sfătuim să evitaţi alimentele care produc hiperaciditate cum sunt: carnea grasă, mezelurile, brânzeturile fermentate, iaurtul, kefirul, afumăturile, conservele, prăjelile, grăsimea animală, dulciurile concentrate (ciocolată, dulceţuri), produsele de patiserie, zarzavaturile crude, fibroase sau cu celuloză dură (castraveţi, ridichi, gulii, sfeclă, fasole uscată, mazăre uscată, vinete, roşii), legume şi condimente picante (ceapă, usturoi, ardei iute, piper, hrean, muştar), fructele crude, băuturile prea reci sau fierbinţi, oţetul, murăturile, alcoolul, ceaiul negru, ceaiul verde, cafeaua. În schimb, este foarte bine să consumaţi alimente alcaline care neutralizează excesul de acid din stomac: lapte (are efect de pansament gastric), legume şi zarzavaturi (bine fierte), unt, uleiuri presate la rece, carne slabă fiartă, ouă fierte, fulgi de ovăz, paste făinoase, pâine prăjită, banane, avocado, sucuri proaspete de morcovi, cartofi, varză, ceaiuri din plante medicinale cu efect protector gastric (de gălbenele, muşeţel, sunătoare, tei, etc). Alimentele trebuie administrate în porţii mici şi repetate (5-6 mese/zi), la ore fixe, într-o stare de relaxare, mestecând bine hrana. Rolul componentelor: Plopul este un arbore foarte înalt, cu scoarţa groasă, negricioasă, brăzdată longitudinal, frunzele deltoide-triunghiulare cu vîrful ascuţit, marginea serată, glabre; mugurii foliari ascuţiţi, curbaţi la vârf, brun-gălbui, lungi de 2-3 cm, cleioşi, cu miros balsamic, se recoltează în februarie-martie, cu ocazia tăierii arborilor. În Grecia antică medicul Galen recomanda o cremă făcută din muguri de plop negru pentru inflamaţii. Astăzi crema de muguri de plop este încă utilizată ca aşa-cunoscut tratament naturist pentru inflamaţii ale pielii şi hemoroizi. În secolul XVII Nicolas Culpeper a notat remedii pentru răni şi febră. Ca plantă medicinală, plopul furnizează două materiale vegetale – scoarţa, şi mugurii. Scoarţa de plop conţine glicozide ale acidului salicilic, taninuri, derivaţi triterpenici, ceară, oligozaharide, şi a fost utilizată, uneori alături de furnze, pentru acţiunea analgetică, antipiretică, şi antiinflamatoare, în special pentru tratamentul afecţiunilor reumatice inflamatorii. În produsele naturiste de astăzi întâlnim în special mugurii de plop, care conţin un material lipofil, rezinos, caracterizat prin prezenţa agliconilor flavonici, a derivaţilor flavonici (crizol, tectocrizol, apigenol), a flavonolilor (galangina, izalpinina, cvercetol, kempferol) precum şi a flavononelor (pinocembrina, pinostrobina). Mai conţin ulei esenţial, derivaţi fenolici precum acidul cafeic, dimetil cafeic, izoferulic, esteri ai acidului ferulic cu alcooli alifatici şi aromatici, glicozide fenolice (populozida, salicozida), acizi graşi, alcooli alifatici, componente terpenice (bisabololul). Datorită acţiunii lor antiseptice, cicatrizante, antiinflamatoare, hemostatice şi de favorizare a proceselor de regenerare, antiseptice intestinale şi urinare, mugurii de plop sunt folosiţi la prepararea unguentelor antihemoroidale, în preparatele destinate afecţiunilor respiratorii (sub formă de combinaţii în comprimate, ceaiuri pentru răceli şi bronşite, siropuri de tuse, tincturi), dar şi în remediile naturiste pentru boli infecţioase ale aparatului urinar; produsele din mugurii de plop sunt utile şi în cazul nevralgiilor şi a reumatismului. Foarte recent, un studiu ştiinţific a evidenţiat efectele anti-inflamator, hepatoprotector, vasorelaxant endotelial dependent, şi antioxidant ale unui extract etanolic din mugurii florali de plop, pe animale. Cunoscut sub denumirile populare de mușchi de munte, mușchi creț, jeleghin de munte, lichenul de piatră are o istorie lungă de utilizare ca aliment şi ca remediu natural în Europa centrală şi America de Nord. Este un mușchi răspândit pe stâncile și platourile din zona alpină expuse vânturilor puternice, în jnepenișuri și locuri foarte uscate. La noi în țară este frecvent întâlnit în Munții Făgărașului, Munții Retezat, Munții Parâng, Banatului, Țarcului. Cuvântul lichen derivă din grecescul „leichein” (a linge, a întinde pe o suprafață), sugerând modul în care lichenul se întinde pe suprafața pe care crește. Bartholin descrie planta în 1671 și o recomandă ca purgativ. Mușchiul de piatră este un lichen cu tal fructiculos (sub forma unei tufe de mici dimensiuni), erect, de culoare brun-închis cu pete albe și înalt de până la 10 cm, divizat în mai mulți lobi. În scopuri medicinale se folosește planta Lichen Islandicus (întregul tal) recoltată începând din aprilie și până în octombrie-noiembrie, pe vreme uscată. Conține o grupă de polizaharide (lichenina și izolichenina), un principiu amar și substanțe mucilaginoase care-i conferă calități calmante și emoliente asupra tractului respirator si gastro intestinal. Datorită acidului usnic, o altă componentă importantă din compozitia plantei, mușchiului de piatră i se atribuie o puternică acțiune antibiotică și antispastică. Polizaharidele din Cetraria islandica au activitate imunologică atât in vitro cât şi in vivo și sunt implicate în efectul antiinflamator al acestui mușchi. Prin aceste proprietăţi, lichenul de piatră este folosit cu succes în tratarea gripelor, traheobronşitelor acute, bronşitelor cronice, laringitelor acute şi cronice, astmului bronşic, hepatitei cronice, vomismentelor de sarcină, afecţiunilor gastrice, tumorilor tubului digestive. Extractele de licheni sunt pentru organism tonice generale şi se folosesc sub formă de infuzie, tinctură sau decoct. Studiile făcute recent se îndreaptă spre o acțiune antioxidantă a lichenului de piatră, acesta fiind un potențial antioxidant natural. Cuişoarele sunt mugurii florali (bobocii) uscaţi ai arborelui aromatic Eugenia caryophyllata, originar din insulele Moluce şi Celebe şi pe larg cultivat în zonele tropicale. Florile sunt recoltate de două ori pe an, în iunie şi decembrie, în momentul când ele trec de la culoarea verde la culoarea roz, apoi se usucă la soare până ce lumina şi aerul fac ca ţesutul mugurilor să se impregneze cu esenţa pe care o conţin, căpătând o culoare brună. Condiment şi remediu natural, cuişoarele au fost folosite de sute de ani, schimburile comerciale cu acestea între „insulele cuişoarelor” Ternate şi China, datând de 2500 de ani. Datarea istorică a cuişoarelor ca şi condiment, s-a găsit mult timp în urmă în relatările referitoare la vasele comerciale din 1721 ÎH. Referinţe bibliografice timpurii susţin că apropiaţii împăratului Chinei trebuia să ţină cuişoare în gură, pentru a le împrospăta respiraţia. Ca multe alte condimente, cuişoarele au fost o marfă mult apreciată şi de către de romani. Alături de nucşoară, cuişoarele au fost unul din cele mai preţioase condimente din secolele XVI şi XVII, una din navele lui Magelan întorcându-se în 1522 încărcată cu nucşoară şi cuişoare, spre deliciul spaniolilor. Desigur, mulţi râvneau preţioasa marfă, cuişoarele la vremea aceea valorând mai mult decât greutatea lor în aur. În 1605 olandezii au găsit drumul spre Moluccas şi au început comerţul cu cuişoare, şi extinzând cultivarea plantei, au menţinut un monopol efectiv asupra comerţului, ajungând chiar, în 1816, să dea foc unor plantaţii pentru a-i creşte preţul. În jurul anilor 1800, planta a fost introdusă în India prin Mauritius. În medicina tradiţională chineză, cuişoarele au fost îndelung utilizate pentru a trata indigestia, diarea, hernia, şi viermii intestinali, precum şi diferite infecţii fungice precum cele de la nivelul picioarelor la atleţi. În folclorul asiatic se spune că ţinând în gură două cuişoare fără a le mesteca sau înghiţi, putem să renunţăm la dorinţa pentru alcool. Vindecătorii tradiţionali ayurvedici au utilizat cuişoarele din vremuri antice pentru tratamentul bolilor respiratorii şi digestive. Naturaliştii medievali germani utilizau cuişoarele ca parte din mixturile anti-gutoase. Medicii eclectici americani timpurii le-au folosit ca tratament pentru problemele digestive, adăugându-le de asemenea medicamentelor amare, făcându-le astfel ai plăcute la gust. Ei au fost primii care au extras uleiul esenţial şi l-au aplicat pe gingii pentru uşurarea durerilor de dinţi. Câteva picături de ulei în apă erau antivomitive, iar infuzia reducea senzaţia de greaţă. Astăzi este folosită ca plantă medicinală în special datorită efectelor sale stimulent-aromatice, având efecte pozitive şi în ulcerele stomacale, vomă, flatulenţă. Infuzia de cuişoare, la fel apa distilată de cuişoare, pudra sau tinctura stimulează apetitul şi digestia. Uleiul esenţial este antiseptic şi analgezic, proprietăţi datorită cărora, mai ales în trecut, se folosea mult în stomatologie. Şi astăzi se foloseşte în produsele naturiste pentru cunoscutele sale calităţi bactericide împotriva bacteriilor de tip streptococ, stafilococ şi pneumococ. Uleiul esenţial este bogat în eugenol, substanţă cu proprietăţi antiseptice şi antitermice, utilizată în medicina românească încă din secolul XIX, în afecţiuni pulmonare, sau ca analgezic local. Uleiul mai conţine acetat de eugenol, acid oleanolic, şi caryophyllen. Cercetătorii japonezi, au mai descoperit în compoziţia cuişoarelor substanţe cu efect antioxidant.